poezie




 calatoria gandului 
 roman 
 anonima 
 zece zile 

Link-uri

Publicitate
poezie

 

Călătoria gândului


 

 

Dacă m-ai lăsa

 

 

Mă plimbam aşa cu gândul

Dacă m-ai lăsa să mă sui

Pe muntele cel mai înalt

Şi să-mi moi mâna

În culoarea cerului

Aşa cum mi-aş muia-o în ape,

Dacă m-ai lăsa să cânt

În noapte

Aşa cum cântam uneori

În zi,

Dacă aş putea din nou

Să visez

Zbor sclipirile mele de gând

Prin privrea ochiului meu

Îndreptată în soare…

 

Cu mâinile muiate în apele cerului

Ca în florile lacului meu,

Dacă aş putea să cânt

Cu privirile-n soare…

 

Stau

 

Stau şi întreb

Mă prăbuşesc

Am ajuns nicăieri

În întunericul din mine

Numai tu , ochiul meu

Stai dur într-o aşteptare mută

Dacă solia ar veni

Dacă prăpastia te-ar primi

Nu mi s-ar rostogoli

Ochiul de vultur

Prin spini, prin săbii

Prin mărăcinii sângelui

Mielului jertfit

Încă îi mai privesc şi acum

Lacrima morţii

Ce stă în întuneric

 

 

Gând

 

Îmi sună un gând cam nebun,

Cam trăsnit

Nu te mai plânge

Că ai să mori

Nimeni n-o să te îngroape,

Te vor arde şi-ţi vor arunca cenuşa

În zările paradisului tău sfărâmat

 

 

„Lumina…daţi-mi lumina ce vineri

 Nu o văd

Că e întuneric…”

 

 

 

Chipuri…

 

Chipuri…

Chipuri vin peste mine

Şi-mi taie râsul meu

Zâmbetul meu mi-l striveşte

Lacrima mea o aprinde de foc

De moarte

„Oricum vei muri

Nu te mai plânge că oamenii mor

Că oamenii mor

În tine”

 

 

Îngheţ

 

 

 

Numai chipuri îmi taie lumina

Numai mâini întinse

Ce mă străpung

Îmi sfâşie carnea

Şi-mi împrăştie sângele

În foc…

Sună cuvântul inchizitorial

Al neputinţei de a fi

„Oricum vei muri”

 

 

Zadarnic

 

 

Chipul…chipul…

În zadar ţi-l chinui

Şi ţi-l strângi la piept

Tu vei muri uitată,

Nu va veni lumina să te ia

Nu vei mai trăi decât

O oră…

 

Îţi preagătim rugul acum

Priveşte crăcile de stajar

Vor arde cu tine,

Trupul o să ţi-l ardem

Şi o să-ţi strivim creierii

Dar mai ales inima,

Şi-o s-o aruncăm,

O să stropim soarele

Cu roşul ei

Şi n-o să mai lumineze

Ai să mori sfâşiată

De noi…ai să mori…”

 

Eu voi fi alta

 

Imaginea ta

 

 

Mă agăţ de imaginea ta

Din mine

Ce se rupe…se pierde

În timpurile ce dispar

Se rupe-n mine chipul lumii

Cerul albastru

Se-ntunecă-n mine violet,

 

Tu…tu….lumea mea din afară,

Se desface chipul tău

În sângele meu scurs

Pe piatra pământului topit

De câldura îngheţului

Fără vise…

 

 

 

 

Zâmbet

 

Zâmbesc

Dar chipul tău se reface

În apele tulburi de pe asfalturi,

Zâmbesc…

Zâmbesc cu ochiul meu

În ochiul tâu albastru

Într-o părere pictat,

Împletit în timpuri

Ca în nişte cărări,

Zâmbeşti la mine cu pustiul tău

Zâmbesc eu în privirea ta,

Mă agăţ de imagine

Ca să pot păşi iluzoriul,

Dar tu nu ştii că învierea

Rămâne cel mai mare paradox

Al neputinţei de a pricepe,

Tocmai această imagine

Ce o arăţi altora ca fiind absolută,

De la acestă moarte

Eu nu mă înşel

Cu ochiul tău în inima mea,

Nu îmi mai este frică să văd.

 

 

Căutare

 

Se vor uni vreodată

Singurătăţile noastre

Într-o lume în care

Cel de al treilea face cu putinţă

O prezenţă în cerc

Tu eşti o singurătate

Eu o altă singurătate

Pădurile , pustiul le înghite

Pentru că tu ai vrut asta

Te-au rătăcit luminile tale false

Căutarea mea

Pe mine nu m-a pierdut

Prin tine eu mi-am găsit un drum

Către cel de al treilea

Ce se uită la tine.

 

 

 

Ochiul de foc

 

Nu te uita în mine

Cu ochiul tău de foc,

Toată natura

Ştie că minţi

Şi te vede mereu ca pe o catastrofă,

De aceea nici nu te poate primi

Şi e tot mai departe

Pentru că tu eşti cel care îndepărtezi

Sunetul apei

De la frumuseţea lui pură

 

Ca să poţi privi un strop de rouă

nu trebuie să-l striveşti în dinţi.

 

Cântec

 

Într-un cântec sublim

Izvoarele săltau

La visul  tău albastru

Şi florile plângeau

Odată cu tine.

De după zări mă priveai

Cu lacrima ta de soare

Şi cânta inima mea

Împreună cu lacrima ta nebună

Te iubeam, te iubeam

Dar acum a sfârsit această iubire

Apa nu există decât la un preţ foarte

Scump

Şi e mereu călcată în surdină

De zgomotul ce striveşte ninsori.

 

Ninsorile gândului tău nu mai sunt

Lumină, fugi

Fugi în tine însuţi

 

Înşelare

 

Tu raza ochiului meu

Mă înşeli

Pentru că tu îmi arăţi lumea

Tu îmi arăţi doar linii frânte

Ochiuri de geamuri sparte

Ca nişte ferestre părăsite

Nu îţi place gândul pesimist

Nici să nu îţi placă,

Dar unii nu pot să respire

Decât în aceste imagini false

Ale durerii.

De aceea fugi de cuvinte urâte

Şi lasă ochiurile de geam să fie

Astupate

Doar prin dârâmarea clădirii

Fugi, fugi şi ascunde-te

Raza ochiului meu

Şi nu te arăta ei

Că te distruge!

 

Visul meu

 

Ce faci lumină în visul meu

Mă chinui să te privesc,

Să-ţi privesc mâinile

Picioarele sărutate de ape,

Dar tu te asemeni  cu mine

Foarte mult,

Eşti la fel de singură

Ca atunci când te caut,

Pentru că tu dai energii mugurului

Să nu fie ştiut de oameni,

Mugurul acela de gând

Are ascunzişul lui şi

Nu te poate pricepe

Atunci când vreai să-l dai lumii

Ofrandă.

 

Tu

 

Cât de singură erai tu

În lumea ta pustie

Cât de singură sunt fără tine,

Tu care eşti o altă lume

Tu eşti cel de-al treilea

Iar aici eşti lumea de nicăieri.

 

Tăcere

 

Tăceau izvoarele

Când eu voiam

Să mă privesc în oglinzile tale

Când mă priveai

Copacii se înălţau către soare

Mai tare luminai apa

Şi mai verzi erau ierburile tale,

Mai luminată era noaptea

Când eu voiam să distrug amintirea

Ce mă ţinuse atâta timp

Departe de tine

Acum tu nu eşti decât lumea pierdută

De atunci,

Atunci credeam că tu nu exişti.

Îmbrăţişaţi stăm

Aşa cum e copacul cu frunzele lui,

Numai că eu acum simt gândul

Care înfăşoară copacul

Cu lumina unui nou înţeles

Pentru ca acesta

  nu mai fie distrus

De cei din afara ta,

Nu ştiam că exişti.

 

Lumea pierdută

 

Nu ştiam că exişti,

Că tu eşti

Lumea pierdută,dincolo

Dar tu eşti al treilea şi unul.

Mâinile noastre sunt strânse în trei

Dar numai rădăcina copacului

De sub noi ştie asta

Şi ne rugăm cu mâinile strânse

Unele de altele.

 

Altar

 

Altarul îşi primi florile

Ce deveniră făclii

Natura era cercul de sticlă

Ce putea să aprindă bolta,

Punctul acela mai îndepărtat

Până unde nu poate ajunge nebunia.

Albastrul era infinit

Şi noi cu al treilea zburam în cerc,

În timp ce un alt cerc nevăzut

Sfărâma lacătele lumii,

Iar acestă simfonie  neiubită

De zgomotul lumii

Făcea să dispară cel nenuntit.

 

 

Desen

 

Dacă te de-desenezi

De tot ce te-nconjoară,

Cum să gândeşti

La ceva infinit,

La cel fără nume,

Nerostit.

Nu vezi pe cineva în spatele tău

Face tumbe doar din cuvinte

Nu-ţi imagina că se rostogoleşte pe jos,

Asfaltul e un drum iubit de el

Şi de alţii.

Îmbrăcămintea e preţioasă,

Totul străluceşte doar în afară

El ,lucrul,

Face semne în spatele tău

Nu-l lua în seamă,

Priveşte doar înainte

Şi fii atentă la sunetul tău,

Abia perceptibil,

Din zgomot trebuie să aţinteşti ochii spre el.

Asfinţit

 

Soarele era uneori la asfinţit

Valea suna a pustiu

Deşi era primavera,

Se topeau zăpezile

Zăpezile…ah, zăpezile…

Atâta fum de aburi

Se-naltă din florile

Ce urmau să înflorească

Dar unde înfloriseră,

Unde era adâncul neştiut

Nevăzut încă de oameni,

Plutitor dincolo de cuvinte?

 

Copacii

Când tu erai undeva

Atât de departe

Şi atât de aproape,

Atât de aproape

Când copacii erau plini

De zăpadă si de muguri,

De flori, de crengi,

Unde eram eu când te strigam

Din depărtare…

Hei, marea mea,

În zorii zilei,

Ce sfinţeşte întunericul,

L-am visat atât de mult cum răsărea…

Unde eram eu oare

 

Dorinţa

-Priveşte-mă în ochii minţi tale

Şi ascultă,ascultă ce frumos îţi cântă sufletul

-Şi zboară şi se-nalţă

Ca ciocârlia pân’la nori.

-Priveşte, priveşte-te-n oglindă.

-Dar aici oglinzi nu mai sunt.

-Eu sunt oglinda,eu sunt viata,

Nu te înfricoşa de propriile tale cuvinte,

De vorbele lumii

Nu te speria!

 

Copil 

 

Şi steaua răsare mai tare

Din umbră

Şi glas de copil străluce mai viu

Dinspre vis,

Şi fericirea umple venirea,

Pe sănii de stea,

Pentru că tu eşti oglinda,

Ce cuprinde în ea nesfârşitul

 

Cer

Aş vrea să mă prind cu mâinile

De torţile cerului,

Chiar m-am prins

Îmi spune gândul în şoaptă.

Şi trupul meu e acoperit

Cu o grămadă de pietre,

Ca eu să  nu mai văd lumina niciodată,

Dar s-a cutremurat pământul

Şi a pătruns o rază,

Ochiul meu o vede,

Fără ca ei să ştie

 

Şi m-am întors sub grămadă

 

Cei din afară au văzut mişcare

Şi au venit să-mi toarne nisip,

Mai multe pitre să-mi pună.

Ei nu au putut să mă zidească acolo

 

Cât timp se sfătuiau cum să mă omoare,

Eu sorbeam energii

Prin crăpătura cu soare.

Odată m-am încordat

Şi-mi mişcam braţele încet lângă mine

Mi-am încordat mintea

Şi cu ochiul meu prin acea rază de soare,

Mi-am izbit mâinile şi picioarele-n sus

Şi m-am ridicat pe verticală.

Ei nu mai erau.

 

Clopotul

 

Clopotul a sunat

La curtea domnească

Clopotul a sunat

Şi munţii răspund

Iar peşterile cântă din fluer

Şi căprioarele mă-nvată să fug,

Căprioara aleargă cu mine,

Ea îmi arată unde e apa,

Unde e peştera , unde sunt brazii,

Pe drum am găsit un fluIir de os

Şi eu sunt solista

Îl caut pe El , dirijorul.

 

 

 

Zidul vechi

 

Odată stam sub un tei

Şi zidul vechi al bisericii îmi stătea în faţă,

Stăteam cu mâna întinsă să prind,

Lumina în pumn şi s-o strâng,

Să între în mine adânc.

Deoadată o floare mi-a căzut în mână.

Era galbenă, cu raze de soare în ea.

 

 

 

Strigăt  

 

Fulger a venit din cer peste ea

Şi deodată a văzut lumina,

Nu mai era nic un nor,

Nu mai era ceaţă,

Nici noapte nu mai era.

 

A strigat

În această lumină

Şi hainele ei deveniră cuvânt,

Ce cuprinde în ea nesfârştul.

 

Sfere

 

Au fost odată două sfere-oglinzi,

Flolare albă de lumină

Şi astfel vedeau

Singure

Bătaia nopţii,

Pământul era a treia sfgeră

În dezmierdarea luminii.

 

Un boboc a înflorit

Cu o zi mai devreme

Şi se oglindea în fiecare altfel.

În prima sferă

Oglinda emana raze violet,

A doaua,raze turcuaz,

Iar pământul îi oferea o imagine stranie

Întunecată, dar mereu încitatntă

Să fie privită mai mult

Mai mult căutată.

 

Dar a venit gerul dintr-o dată

Şi a îngheţat bobocul de floare,

Pentru că cineva de dedesubt,

A încercat să spargă oglinda numită pământ.

 

Şi s-a strâns în el însuişi

Şi-a plecat fruntea de frig.

Crivăţul a spulberat

Muntele în oglindă

Şi aceasta s-a spart.

Atunci un cuvânt s-a făcut tunet,

A străluminat sferele şi floarea,

Transformându-le într-o petală

Ce a cuprins în ea cuvântul fulgerător.

 

 

Idee

 

Am început să ard

Pentru o idée

Şi dă-mi tu putere,

Ca lumina mea,

Să lumineze

Întunericul din mine,

Căci lumina aceasta

Tu mi-ai trimis-o.

 

 

Cântecul

 

Stam la fereastră

În casă e cald şi focul arde-n sobă

Şi lemnele trosnesc..,

Şi eu privesc pe geam,

Privesc lumina zăpezii.

Şi zăpada e mare,

Şi zăpada e albă,

Pe drum trece-o sanie,

Şi zurgălăii sună,

Şi sania aleargă,

Îar cântecul…cântecul…

Pleacă…pleacă…

Pleacă în infinitul zăpezii.

Cu acel zbor pe necuprinsul zării.

De ce mi-a rămas în amintire

Numai cântecul

De ce îl caut şi totuşi nu-l găsesc?

Am auzit cândva un cântec de lebădă,

Iar acum nu fac decât să-l caut?

 

Totuşi

Şi totuşi parcă nu pot

Să văd,

Că mi-e somn,

Mi-e atât de somn,

Încât nici în picioare,

Nu pot parcă să dorm.

Privesc doar în mine

În somn.

 

Scrisoare

Am primit o scrisoare.

De la cine e ?

E de la tine la mine,

În afară de timp

În afară de secunda aceasta,

Şi secunda aceea

În care tu ai stat şi-ai privit,

Lumea de sus şi de jos.

Eu am în mână cuvinte,

Foile devin transparente,

Un vânt puternic vine spre mine,

Mi le ia

Şi eu rămân cu mâna întinsă

Spre cuvintele ce  nu mai sunt pentru mine

Ci eu am devenit pentru ele un semn.

 

Întrebare

Am răspuns oare la  o întrebare

Pe care eu nu puteam să mi-o pun,

Pe care n-o am pentru că

Nu mi-a pus-o nimeni:

“De ce ai aruncat volumul de poezii .

În podul casei,

Crezi că dacă-l voi găsi vreodată,

Voi putea şterge praful de pe el,

Iar foile învechite de vreme,

Şi roase de şoareci,

Să le reânoiesc?”

 

Ai început ca o promisiune

Şi ai sfârşit  ca o lovitură de cravaşă

Linişte bolanavă

E linişte ,

Totul tace,

Nimic nu se întâmplă,

Eu merg alene,

Merg dar plutesc,

Într-un spaţiu gol,

Într-un spaţiu abstract

Şi nu pot să mă uit nicăieri

 

Întoarcere

 

Merg , trăgând în urma mea

Un coşciug,

Merg singură

Să-mi îngrop visele,

Visele care m-au ţinut în eroare

Toată viaţa.

Şi totuşi , spunea un poet obscur,

La numele căruia alţii strâmbau din nas,

“Că adevăratele înfrângeri,

Sunt renunţările la vis.”

Poate din cauza lui,

Mă voi întoarce din drum cândva,

Sau chiar acum!!

În clipa asta!!

O, da,ar fi fantastic!

Să se transforme coşciugul în scrum…

 

 

Ha..ha…ha…viaţă

Şi voi oameni , nestiuţi , dar buni

Puterea stă în această întoarcere.!!!

 

Apari

Privesc în gol

Şi mă îndrept nicăieri.

Mi-am înmormântat visele tinereţii.

Sunt singură,

Sunt anonimă,

Eu pentru mine nu mai contez.

Apari în golul acesta!!!

 

 

 

Vânt

Un vânt imaginar

Îmi spulberă privirile

Afară e prea frumos

Inutil de frumos

Să mai privesc la soare..

 

Stau

Soarele e acelaşi

Cu cel de ieri

Doar puţin schimbat,

Stau şi privesc în gol.

Nici un gând nu se mişcă

În mine,

Să-mi anunţe puterea,

Să-mi provoace imaginaţia,

Ca să pot spera.

Gândurile curg haotice

În visuri inutile.

 

 

 

 

Zi de duiminică

 

Inutil să mai gândesc,

Gândul salvator a devenit

Pentru mine o lume

Care s-a şters din memorie.

La etajul de deasupra mea ,

Cineva bate cu cioacanul

În zi de duminică.

Nici eu şi nici el

Nu ne-am primenit azi.

 

Pixul meu

 

Eu privesc inutil

La pixul meu,

Ce scrie gânduri deşarte.

Mi-e foame de cuvinte

Dar inutil să mănânc,

Din ideile altora.

Mă plictisesc de moarte

De o asemenea hrană ,

Ce latră în mine.!!!!

Am nevoie de hrana Ta.

 

Parcă

 

Parcă nu aş gândi,

Parcă aş refuza să gândesc

Parcă mintea refuză

Orice cugetare.

Nici o privire în lăuntrul meu,

Iar privirile din afară sunt seci .

 

Mă speri!!!

 

Viaţa şi lumea

 

Lumea e

Lipsită de sensul ei,

Viaţă îşi trăieşte mai departe

Prin mine un sens inutil,

Câtă ratare într-un cuvânt

Ce nu e încă rostit,

Ci doar privit de un ochi

Ce spintecă în gol spre nicăieri.

 

Te rog, apari,

Mi-e frică de mine!!!

 

Masca

 

Aceeaşi masă pe care scriu,

Aceeaşi copaci care-şi leagănă frunza,

Oamenii ce aseamănă între ei,

Trec pe stradă agale,

Aceleaşi maşini , cu aceleaşi zgomot,

Trec prin faţa blocului meu.

Privesc în gol

Şi totul dispare în trecut

Într-o lume lipsită de valoare.

 

Trebuie să fie şi altceva!!!!